Ati fost vreodata întrebati de cineva, „Daca ati avea posibilitatea de a va retrai viata, ce ati face diferit?” Eu am fost întrebat aceasta întrebare. Sunt, de asemenea sigur ca noi toti am fost întrebati aceasta întrebare într-un anumit moment si eu nu încetez niciodata sa fiu uimit când aud oamenii raspunzând la aceasta întrebare prin a spune, „eu nu as face nimic diferit de la cum mi-am trait viata.” Pur si simplu nu pot sa îmi imaginez aceasta. Eu nu pot sa cred ca cineva ar gândi ca daca ar avea prilejul sa refaca tot ce au facut vreodata nu ar exista nimic sa schimbe. Mie mi se pare ca afirmatia „Voi face totul la fel” ar fi cel mai perfect exemplu de lipsa de cainta, deoarece am afirma ca nu regretam nimic din ceea ce am spus sau am facut vreodata. Iar aceasta este pur si simplu imposibil mai ales când recunoastem ca toti suntem pacatosi si ca toti am facut lucruri care sunt gresite; anume ca l-am ofensat pe Dumnezeu si cu siguranta daca suntem crestini, ne-am dori sa putem sa facem acele lucruri din nou mai degraba decât sa pacatuim împotriva lui Dumnezeu.
Ceea ce avem de gând sa facem în zilele urmatoare este sa privim la conceptul biblic de pocainta. Noi întelegem ca aceasta idee de pocainta este centrala, nu numai în Noul Testament dar în toata Scriptura. Ne amintim ca lucrarea Noului Testament începe cu aparitia lui Ioan Botezatorul care vine din pustiu anuntând aparitia împaratiei lui Dumnezeu. Si mesajul sau catre poporul Israel este foarte simplu. El rosteste aceste cuvinte, „Pocaiti-va, pentru ca Împaratia lui Dumnezeu este aproape.” Iar dupa aceea, la putin timp, Isus îsi începe lucrarea publica si când începe sa predice, mesajul Lui este exact acelasi – „Pocaiti-va, caci Împaratia lui Dumnezeu este aproape.” Peste tot în Noul Testament când oamenii asculta pe Hristos sau asculta predicile apostolilor si întreaba, „Ce ar trebui noi sa facem? Care ar trebui sa fie raspunsul nostru în acest moment în istorie?”. Raspunsul este întotdeauna o forma a replicii, „Credeti în Hristos.” Sau „Crede si fii botezat.” Sau „Pocaieste-te si fii botezat.” Întrucât conceptul de pocainta este atât de central în predicarea biblica, este foarte important ca noi sa câstigam puterea de a întelege tot ce este implicat în el.
Haideti sa începem prin a privi la însasi termenul „pocainta”. Cuvântul „pocainta” vine la noi dintr-un cuvânt grecesc pe care îl gasim în Noul Testament cuvântul fiind „metanoia”. Acesta este un cuvânt din acelea care au un prefix si o radacina. Prefixul „meta” este unul, cred eu, cu care suntem toti familiarizati deoarece îl auzim si în limba româna. Ne gândim la „metafizica”, de exemplu. Obiectul de studiu al fizicii este studiul acelor elemente din natura care sunt vizibile, care sunt perceptibile, care sunt fizice. Iar metafizica este o încercare de a ajunge dincolo de sfera lumii fizice pâna la sfera transcendentala. Si prefixul „meta” poate sa însemne „cu” sau „alaturi de” sau de asemenea „dupa”. Radacina „noeo” este forma verbala a substantivului pe care noi îl gasim adesea în Biblie – substantivul „nous”. Si care pur si simplu este cuvântul grec pentru „minte”. În forma lui cea mai simpla, termenul „metanoia” are de a face cu mintea în fond si la urma urmei. Am putea sa ne gândim la „gândul ulterior”. Si s-a ajuns ca în limba greaca sa însemne o schimbare semnificativa a mintii cuiva. În cel mai rudimentar sens conceptul de pocainta în Biblie înseamna a schimba mintea cuiva. Dar daca noi privim mai atent, vom vedea ca aceasta nu este doar o chestiune de vreun fel de judecata intelectuala unde noi încercam sa rezolvam o problema si la prima abordare a problemei ajungem la o concluzie dar apoi, dupa ce îi acordam beneficiul unei a doua priviri rapide si o examinam suplimentar noi hotarâm sa ne schimbam concluzia si sa adoptam o ipoteza diferita. Nu aceasta este ideea lui „metanoia”.
„Metanoia” are de a face, vorbind în general, cu transformarea mintii cuiva cu privire la comportamentul lui. Si poarta cu el ideea de „a regreta”. Când noi regretam ceva, înseamna ca noi regretam ceea ce noi am facut o anumita actiune si ideea de a regreta, purta cu ea nu numai o evaluare intelectuala ci si un fel de raspuns emotional sau interior. Sentimentele sunt implicate. Sentimentul care este cel mai adesea asociat cu pocainta în Scriptura este sentimentul de remuscare, de regret. Un simtamânt de suparare si mâhnire pentru ca s-a actionat într-un anumit mod pe care noi sa dorim sa-l refacem – pe care noi sa dorim sa-l stergem din dosar daca am putea. El implica o oarecare suparare pentru o forma precedenta de comportament.
Ideea de pocainta este adânc înradacinata în Israelul Vechiului Testament. Când savantii examineaza acest concept al pocaintei asa cum a fost el prezentat în Vechiul Testament ei fac uneori distinctie între doua tipuri de pocainta. Primul gen de pocainta pe care îl gasim în Vechiul Testament este numit pocainta „cultica” sau „ritualistica”. Iar cel de-al doilea gen de pocainta este numit pocainta „profetica”. Primul fel este pocainta „cultica” sau „ritualistica”. Ce înseamna aceasta? Cuvântul „cultic” poate fi foarte înselator pentru noi în acest moment. Deoarece în momentul în care folosim termenul „cult” (sau secta) ne gândim la ceva ce este putin descentrat, un fel de grup asemanator grupului „Jonestown” (un oras în Guyana fondat de organizatia Templul Poporului condusa de liderul sectant Jim Jones, unde au avut loc sinucideri în masa) sau David Koresh si acel grup. Iar sectele sunt ceva ce noi consideram a fi, asa cum am afirmat deja, orice altceva dar nu ortodoxe. Ele sunt eterodoxe – grupuri eretice care sunt implicate într-un fel de miscare religioasa eronata.
Dar termenul „cultic”, atunci când îl folosim într-un sens tehnic în teologie, nu se refera la secte, dupa cu am mentionat deja, ci se refera la tiparele comportamentale sau la viata religioasa a unei anumite comunitati. Când privim în Vechiul Testament si ne uitam la natiunea lui Israel vorbim despre „cultul” lui Israel sau practicile comunitare ale Israelului exprimate în sarbatorile lor religioase. Asadar nu exista nici o asociere negativa sau peiorativa a cuvântului „cultic” aici. Cu alte cuvinte, ne referim la ceea ce se întâmpla în viata religioasa organizata a lui Israel în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care instituie cultul lui Israel si el defineste prin legea Lui, nu numai cum trebuie oamenii sa se comporte moral, dar El, de asemenea, ofera directiuni specifice pentru cum trebuie sa se comporte religios. Cu alte cuvinte, cum trebuie ei sa se roage, cum sa-si aduca jertfele, cum trebuie îndeplinite slujbele închinarii la templu. Toate acestea fac parte din ritualul sau practicile cultice ale natiunii lui Israel.
Când privim la aceasta în Vechiul Testament vedem ca sunt anumite practici esentiale pentru sistemul ritualistic si pentru practicile cultice ale poporului evreu si care erau preocupate în mod specific cu pocainta. Iar scopul pocaintei în aceste observatii si în aceste rituri si ritualuri a fost sa atraga atentia asupra tiparelor care trebuiau urmate atunci când poporul pacatuia împotriva lui Dumnezeu si provoca mânia Lui. Odata ce Dumnezeu a devenit suparat pe natiune, atunci poporul era chemat sa faca anumite lucruri pentru a împaca mânia lui Dumnezeu. Aceasta era ideea din spatele acestor practici rituale – sa satisfaca supararea lui Dumnezeu în asa fel încât mânia Lui sa fie înlaturata, oamenii sa poata fi iertati de pacatele lor si pacea cu Dumnezeu sa poata fi restaurata în comunitate.
Unele dintre lucrurile care compuneau aceasta procedura, ritualul penitentei sau al pocaintei în Vechiul Testament includea urmatoarele elemente. În primul rând ar fi o chemare pentru un post general, sau uneori chiar national. Daca oamenii ar fi pacatuit, profetii ar fi venit, de exemplu, si I-ar fi chemat la o adunare solemna. Iar apoi, când era anuntata adunarea (si fiecare era necesar sa vina la adunare – barbati, femei si copii) întreaga natiune era adusa afara înaintea cortului întâlnirii în pustie iar apoi, mai târziu, la templu. Si profetul vorbea si anunta judecata lui Dumnezeu împotriva oamenilor iar apoi chema adunarea la un post general în asa fel încât fiecare trebuia sa nu manânce pentru o perioada bine definita de timp ca un semn national al pocaintei în asa fel încât Dumnezeu sa-si îndeparteze mânia departe de popor.
Al doilea element al acestui ritual pe care îl gasim în Vechiul Testament implica anumite articole de îmbracaminte care erau anume pregatite pentru a fi vesmintele de jale. Aceste articole speciale de îmbracaminte au fost prima data asociate în mod specific cu procesul de jelire. Ne amintim ca atunci când copilul lui David s-a îmbolnavit si a fost bolnav de moarte, David si-a rupt hainele; si-a sfâsiat vesmintele. Citim aceasta expresie, „sfâsierea vesmintelor cuiva”. A le sfâsia însemna a le rupe si a le rupe de tot. Si câteodata vom citi aceasta descriere ciudata si bizara a unor oameni din Vechiul Testament loviti de jale ca ei îsi exprima întristarea prin smulgerea hainelor de pe ei. Apoi, pentru a adauga la ruperea vesmintelor, cealalta parte a ritualului care era atunci asociata cu pocainta nu era numai sfâsierea vesmintelor dar si îmbracarea unei pânze de sac si cenusa. Citesti despre acesti oameni care umbla îmbracati cu aceasta tesatura aspra pe trupurile lor care era foarte lipsita de confort. Era un fel de masura punitiva prin care oamenii îsi produceau acest disconfort ca un semn al pocaintei lor. Asadar, ei îsi sfâsiau hainele, îmbracau pânza de sac iar apoi luau cenusa (si ei chiar stateau într-o gramada de cenusa) si împrastiau cenusa pe hainele lor si o împrastiau în jurul fruntii lor si pe capul lor. Tot acest proces, ca un ritual, era un semn de degradare de sine. Poate fi vazut de mai multe ori. Ce spune Iov dupa ce Dumnezeu îi vorbeste din vârtejul de vânt? El spune, „Eu ma detest” („mi-e scârba de mine” – Iov 42:6). Aceasta a fost pocainta lui Iov. Si el a mai spus „Ma pocaiesc în tarâna si cenusa.” Si el îmbraca sacul. Asadar aceasta este în totalitate parte a traditiei lui Israel. Împreuna cu schimbarea hainelor, ceea ce a fost desemnat sa indice în mod simbolic o schimbare a inimii, o schimbare a mintii.
Mai apoi, elementul verbal care ar fi asociat cu aceasta ar fi un fel de cântec care era un cântec de jale, în Vechiul Testament, era de fapt „plângerea”. Plângerea era o expresie a durerii si câteodata plângerea era folosita când murea cineva sau avea loc vreo catastrofa atunci oamenii cântau acest cântec de jale. Avem în Biblie o întreaga carte de plângeri scrisa de un om care este cunoscut ca „profetul plângacios”. Numele lui a fost Ieremia. Iar dupa cartea lui Ieremia avem o carte mai scurta numita Cartea Plângerilor. Iar acolo, Ieremia deplânge distrugerea Ierusalimului – rezultatul judecatii lui Dumnezeu asupra natiunii deoarece ei au fost impenitenti. Adevarata penitenta trebuia exprimata printr-o plângere – un cântec de jale si acompaniata de tipete puternice si vaiete.
Observati de asemenea în Noul Testament sunt ocazii în care Îl vedem pe Isus înviind oameni din morti. Într-una din aceste ocazii serviciul funerar este deja început si ei au bocitori profesionisti. Erau oameni care erau platiti sa poarte mai departe aceste rituri si ritualuri în eventualitatea mortii cuiva. Deci chiar daca nu simteau în mod necesar durerea si jalea pierderii personale ei erau actori buni si se vaicareau si plângeau si se comportau emotional, batându-se în piept, îmbracându-se în sac si cenusa pentru a exprima aceasta forma cultica de plângere. Dar acelasi fel de activitate era asociat cu ritualul pocaintei. Când o persoana exprima durere înaintea lui Dumnezeu pentru ca a pacatuit împotriva Lui, se angaja la un post general, îsi schimba hainele si îmbraca sacul si cenusa, îsi exprima plângerea iar odata cu aceasta avea plânsete, gemete si vaicareli.
De asemenea putem observa rugaciuni specifice care au devenit parte a sistemului religios al lui Israel. Daca mergem în cartea de imnuri a Vechiului Testament, care este cartea Psalmilor, aici unde avem rugaciuni si poezii aranjate pe muzica si care erau parte a liturghiei (închinarii) comunitatii Israelite. Putem de asemenea sa împartim Psalmii în diferite grupuri. Avem Psalmi de imprecatie (blestem). Avem Psalmi de înaltare. Avem Psalmi ai încoronarii. Exista toate aceste feluri diferite de Psalmi. Exista psalmi laudativi care slavesc bunatatea Legii lui Dumnezeu. Dar una din sectiunile Cartii Psalmilor sau unul din tipurile de Psalmi pe care i-am determinat sunt chemati Psalmi ai penitentei – dintre care cel mai faimos este Psalmul 51, Psalmul pe care David l-a scris dupa ce profetul Natan l-a confruntat cu pacatul lui cu Bat-Seba. Iar David îsi marturiseste pacatul si cere iertare lui Dumnezeu. Acesta nu e singurul Psalm de pocainta. Exista o serie întreaga de astfel de Psalmi ai penitentei si toti cuprind o recunoastere a pacatului împotriva lui Dumnezeu, o hotarâre de a se întoarce de la comportamentul cel rau si o cerere adresata lui Dumnezeu în smerenie ca El sa restaureze persoana la o (noua) stare de har. Toate acestea fac parte din viata religioasa.
Una din ultimele sublinieri ale acestui aspect este ca periodic, anul religios Iudaic, asa cum era, existau anumite zile care erau desemnate, nu numai pentru praznice, sarbatori si comemorari ale trecutului, dar existau si anumite zile care erau puse deoparte pentru a fi zile de penitenta. Zile în care exista o exprimare colectiva, o recunoastere a pacatului si jale pentru acel pacat. Toate aceste lucruri sunt parte al vietii cultice a lui Israel.
Al doilea fel de pocainta, despre care vom vorbi pe larg în expunerea noastra urmatoare, este numita „pocainta profetica”. Aici proorocii nu au dispretuit ritualurile pe care Dumnezeu le-a hotarât, si pe care poporul le folosea pentru a-si exprima parerea de rau pentru purtarea lor, ci pocainta profetica era o judecata împotriva Israelului pentru practicile cultice când acestea degenerau într-un simplu externalism unde oamenii doar treceau prin mecanismul pocaintei dar pocaintei lor îi lipsea sinceritatea reala. Nu venea din inima. În perioada marilor profeti în secolele al saptelea si al optulea Înainte de Hristos profetii au accentuat nevoia de autentica jale evlavioasa, care sa vina din inima. Dar vom analiza acest fel de pocainta în sesiunea urmatoare.
Gânduri de încheiere.
În Vechiul Testament am observat ca au existat anumite practici si ritualuri pe care Dumnezeu le-a instituit pentru natiunea Lui, Israel prin care poporul putea sa exprime, sa verbalizeze si sa demonstreze durerea lor pentru pacat. Permiteti-mi sa va întreb astazi, cum faceti voi aceasta? Cum aratati o inima zdrobita pentru ca L-ati ofensat pe Dumnezeu? Cum demonstram aceasta în viata Bisericii? În sistemul Romano Catolic avem un întreg organism de penitente care este legat între sacramentele bisericii. Iar pentru Protestanti exista foarte putin care sa faca parte acum din ritualul bisericii. Câteodata Duminica dimineata avem o rugaciune pe care o citim care este o marturisire comuna a pacatelor urmata de asigurarea iertarii de catre preot. Dar se pare ca noi am ratacit calea referitor la a avea o metoda prescrisa de a arata pocainta. Si cred ca suferim consecintele acestui lucru, pentru ca, într-un cuvânt, nu stim sa demonstram pocainta evlavioasa. Dar bineînteles lucrul principal este ca o avem si ca vine din inima. Dar este de asemenea de ajutor daca putem gasi cai prin care sa demonstram schimbarea inimii noastre si a mintii noastre înaintea lui Dumnezeu.
sasu alexandru 