Pocăinţa

 

Pocăinţa


Ce este adevărata pocăinţă, şi de ce trebuie subliniată în vieţile noastre?

Înainte să definesc adevărata pocăinţă, voi răspunde la a doua întrebare, „De ce este importantă în vieţile noastre?” Motivul pentru care are o importanţă supremă în vieţile noastre, conform Noului Testament, este pentru că ea constituie cerinţa indispensabilă pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Subliniez această idee pentru că în cultura noastră e larg răspândită concepţia că Dumnezeu îi iartă pe toţi de toate păcatele lor, indiferent dacă se pocăiesc sau nu. Acest concept pur şi simplu nu vine din Scriptură.

Dacă există vreun lucru pe care oamenii l-au învăţat de la Isus, atunci e faptul că e absolut esenţial pentru cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu să părăsească acel păcat şi să se pocăiască. De fapt, atunci când Isus Şi-a început lucrarea publică, primele cuvinte pe care le-a predicat au fost: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Nu există nimic mai urgent şi mai necesar decât pocăinţa, dacă cineva vrea să scape de mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu cheamă fiecare fiinţă umană să se pocăiască – nu e vorba de ceva opţional.

Pavel a vorbit de vremurile de neştiinţă, de care Dumnezeu nu ţine seama; dar Dumnezeu porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Cine e inclus aici? Întreaga lume. Toţi avem această responsabilitate, dar nu toţi o îndeplinim. Dumnezeu a vorbit serios când a spus-o. El cere pocăinţă.

Poate întrebi, ce e adevărata pocăinţă? Nu ştiu dacă ai auzit vreodată rugăciunea romano-catolică de căinţă, dar cred că e rugăciune excelentă. Efectiv fiecare persoană romano-catolică o ştie pe de rost. Eu nu o ştiu pe de rost, dar am auzit-o de câteva ori şi mi-au rămas câteva fraze în memorie: „O, Dumnezeul meu, regret din toată inima că Te-am supărat… nu numai din cauza pierderii răsplăţii, sau a fricii de pedeapsă, ci pentru că Te-am rănit.”

În teologie noi facem distincţie între ceea ce numim pocăinţa de frica pedepsei şi pocăinţa motivată de dragostea lui Dumnezeu. În primul caz renunţi la păcatul tău sau la vina ta doar pentru a scăpa de pedeapsă. Copilului nu-i pare rău că fură prăjituri până când nu e prins cu mâna în farfurie iar mama vine cu băţul. E ceva suspect în legătură cu acest gen de pocăinţă. E pocăinţa cu scopul de a evita pedeapsa – i-am putea spune o scutire de iad. Adevărata pocăinţă merge mult mai departe decât teama de pedeapsă, ajungând la ceea ce numim zdrobirea inimii. Atunci când inima lui David a fost zdrobită înaintea lui Dumnezeu şi el a zis: „Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită”, el a simţit o părere de rău autentică, o părere de rău conformă cu voia lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă este o conştientizare a faptului că am păcătuit, şi ea ne determină să alegem să renunţăm la păcat.

Te poţi pocăi în momentul morţii şi totuşi să obţii aceeaşi mântuire la fel ca cineva care a fost creştin de mulţi ani?

E o întrebare delicată, dar cred că e fascinantă, o întrebare pe care şi-o pun mulţi oameni. Vorbim aici despre pocăinţa din tranşee, când oamenii strigă la Dumnezeu în momente de disperare sau de criză, sau atunci când amână până pe patul morţii momentul în care să-şi încredinţeze vieţile lui Hristos. Unii spun că nu e logic ca cei ce au fost creştini o viaţă întreagă să fie pe aceeaşi poziţie cu cei ce au făcut ce-au vrut o viaţă întreagă şi au aşteptat până în ultima secundă ca să-şi regleze conturile cu Dumnezeu.

Există o pildă în Noul Testament în care Isus vorbeşte despre unii care acceptă să lucreze pentru o anumită sumă, iar apoi în ultima clipă sunt angajaţi alţii care lucrează doar câteva minute dar primesc aceeaşi plată. Cei din primul grup sunt foarte supăraţi şi spun: „Ce se întâmplă aici? Nu e drept!” Primesc cei din al doilea grup aceeaşi mântuire? Da şi nu. Ei sunt aduşi într-o stare de mântuire; altfel spus, ei scapă de pedeapsa iadului şi intră în Împărăţie dacă într-adevăr pocăinţa rostită cu ultima răsuflare e autentică. Condiţia de bază pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu e să te pocăieşti şi să crezi în Hristos.

Tâlharul de pe cruce a făcut acest lucru în ultimele minute ale vieţii sale, iar Isus l-a asigurat că va fi cu El în paradis. Avem aici Proba A din Noul Testament în care cineva a făcut într-adevăr acest lucru şi căruia Însuşi Domnul nostru i-a promis că va avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu. Cu siguranţă e posibil ca o persoană, în ultimele momente ale vieţii, să se pocăiască, să creadă şi să fie îndreptăţit ca să poată primi toate beneficiile unui membru al Împărăţiei cerurilor.

Cu toate acestea, Pavel vorbeşte despre cei ce intră în Împărăţie ca prin urechile acului. Cred că cineva care devine credincios „pe patul de moarte” se încadrează în această categorie. Avem tendinţa să credem că tot ce contează e să ajungem acolo, pentru că există o prăpastie de netrecut între a fi în cer şi a nu fi acolo. Şi totuşi Isus ne spune să lucrăm şi să ne adunăm comori în cer, promiţându-ne că vor exista răsplăţi ce vor fi acordate celor din poporul Său în funcţie de ascultarea şi de faptele lor. Nu ajungi în cer prin faptele tale, dar răsplata ta din cer va fi în funcţie de acele fapte, conform Noului Testament. Eu înţeleg din aceasta că deşi unii pot ajunge în cer ca prin urechile acului, pocăindu-se cu ultima răsuflare, cu toate acestea gradul lor de fericire nu va fi nici pe departe la fel de mare ca al celor ce L-au slujit pe Hristos timp de mulţi, mulţi ani.

de R.C. Sproul

 

 

Anunțuri

O pildă a pocăinţei

O pildă a pocăinţei

Anterior, într-una dintre celelalte emisiuni pe care le-am transmis în cadrul acestui program, fiind cuprins de
o oarecare nostalgie v-am povestit tuturora despre o întâmplare petrecută pe când eram doar un
băieţel în biserica unde cântam în corul copiilor, dar nu datorită râvnei sau vreunui
devotament religios deosebit, ci fiindcă nu prea aveam de ales. Fusesem obligat de părinţii
mei să fac parte din acel cor al copiilor unde mă trezeam pus într-o situaţie extrem de
stânjenitoare fiindcă trebuia să apărem îmbrăcaţi în nişte robe şi cămăşi albe purtând
un guler mare alb cu o fundă mare neagră la gât. Atunci când ne găteam aşa, ceilalţi băieţi
pe mine mă strigau “micuţul Lord Fauntleroy” (un personaj dintr-o povestire pentru
copii; n.tr.), făcându-mă să intru în pământ de ruşine.
Poate la fiecare două luni cântam o dată în serviciul de închinare din biserica noastră
locală. Însă punctul culminant din an al corului era atunci când cântam un anume imn
acompaniaţi de solistul principal al corului celor mari, un tenor magnific. Cântecul pe
care-l cântam era imnul “Căutaţi-L pe Domnul”. Pe atunci eu nu eram un creştin, dar
cuvintele respectivului cântec erau cântate atât de grandios de către acel solist încât mi-au
rămas în minte. Adesea mă miram cum Dumnezeu îşi arăta puterea Cuvântului Său
atunci când nişte versete preluate din Scripturi erau puse în contextul unui cântec ce-l asculţi
şi cum acestea reuşeau să ţi se strecoare încetul cu încetul în suflet şi-n minte, până
ce-ţi intrau în sânge. La fel s-a întâmplat şi cu acel cântec. Parcă-l văd încă pe Dick Dodds
(asta aproape cu 50 de ani în urmă!) cum apărea pe platforma corului şi interpreta,
“Căutaţi-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi. Chemaţi-L cât este aproape. Să-şi lase
cel rău gândurile sale şi păcătosul de calea sa. Căci El va avea milă (parcă-l pot auzi
cântând!). Va avea milă şi va ierta generos”. După asta tenorul schimba registrul muzical
cântând foarte înalt acelaşi refren – “El va avea milă, va avea milă şi va ierta generos”.
Desigur şi aceste versuri erau preluate direct din Scripturi, mai precis din cuvintele
acelor profeţi care s-au arătat extrem de preocupaţi ca pocăinţa reală să se
regăsească în viaţa poporului lui Dumnezeu.
Vizavi de acest subiect al pocăinţei am examinat deja ritualurile pe care poporul iudeu le
ţinea în Vechiul Testament. Am recapitulat obiceiurile pe care le respecta cu sfinţenie în
zilele rânduite pentru postire şi pocăinţă, am aflat de schimbarea hainelor, de
plânsetul şi bocitul care le însoţeau. Dar mai ales, am menţionat profeţii celui de-al
VIII-lea şi ai celui de-al VII-lea secol (în.de H.), de Amos şi Osea care s-au înfăţişat
poporului aşa cum au făcut un Ieremia şi Isaia pentru a-i aminti că genul de pocăinţă
pe care Dumnezeu o pretindea de la el era cel care venea din inimă. Ideea fiind
aceasta, ca ei să-şi sfâşie inimile, nu veştmintele. Însă când profeţii declarau asta ei nu
exprimau opoziţie faţă de obiceiul sfâşierii hainelor, doar subliniau că acesta nu era
îndeajuns ca să se facă demonstraţia unei pocăinţe reală. Şi inima trebuia frântă!
Avem nevoie să resimţim o reală zdrobire a sufletului nostru când ne dăm seama că l-am
ofensat pe Dumnezeu.
Pentru a pricepe mai bine această perspectivă profetică asupra pocăinţei vreau să vă
îndrept azi atenţia înspre una dintre cărţile micilor profeţi care se concentrează asupra
relaţiei dintre ritualurile pocăinţei şi realitatea pe care acele ritualuri erau menite să o
reprezinte, şi anume la cartea profetului Ioel. Haideţi să aflăm cum debutează
aceasta! Din primul capitol aflăm despre “Cuvântul Domnului care a fost spus lui Ioel, fiul lui
Petuel.” Apoi aşa cum au obişnuit toţi profeţii când proclamau cuvântul pe care
1
Dumnezeu le-a dat, Ioel le cere şi el să facă o adunare solemnă pentru a asculta
veştile care le aducea de la El: “Ascultaţi lucrul acesta, bătrâni! Şi luaţi seama, toţi
locuitorii ţării!”. Apoi îi îndeamnă: “S-a întâmplat aşa ceva pe vremea voastră, sau pe
vremea părinţilor voştri? Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta, şi copiii voştri să
povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!”.
Le-a vorbit apoi despre judecata de nimicire care le-a distrus ţara, şi le-a spus: “Ce a
lăsat nemâncat lăcusta Gazam, a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh, a
mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec, a mâncat lăcusta Hasil”, în acest fel
descriind copiilor lui Dumnezeu cum au fost loviţi de năpastă după năpastă venită de
la Dumnezeu şi atrăgându-le atenţia cum mai întâi ţara le-a fost devastată de secetă,
apoi de invazia de insecte care le-au devorat recoltele. Toate acestea sunt interpretate de profet ca
reprezentând judecata cu care Dumnezeu i-a lovit pentru păcatul lor. După acestea vine
chemarea de a se schimba şi de a se trezi: “Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi! Văitaţi-vă
toţi cei ce beţi vin, căci vi s-a luat mustul de la gură!” Chiar şi recoltele viilor le-au fost
nimicite! Iar cei ce căzuseră sub ameţeala băuturii trebuiau acum să se trezească şi
să-şi dea seama că până şi plăcerea pe care rodul viţei le-o dădea, le-a fost refuzată.
Venise vremea, declara Ioel, ca poporul să plângă, să se bocească şi de aceea le pune
în vedere că trebuiau acum să ţină acele rituri ale pocăinţei. Despre ele le-a vorbit în
vers.8 când le spune: “Boceşte-te, ca fecioara încinsă cu un sac după bărbatul tinereţei
ei!” Ce imagine!
Săptămâna trecută am fost la o nuntă. La nunţi eu mă uit foarte atent la rochia
miresei. Ştiu că în viaţa unei femei probabil nu există alt moment în care să se acorde
o atenţie mai mare alegerii unei rochii cum se face pentru rochia de mireasă. Cred că
aşa aţi făcut toate doamnele! Soţia mea îşi păstrează încă rochia ei de mireasă. Dar ce
se mai întâmplă este că după cheltuieli serioase pentru această rochie care lasă falite
multe familii şi este purtată o singură dată de mireasă, ea ajunge să fie împachetată
foarte atent într-o pungă de plastic şi pusă în pod, în speranţa ca moliile să n-o atingă.
Însă toată lumea aşteaptă acel moment în care apare mama miresei iar orga schimbă
registrul interpretând marşul nupţial şi toată lumea se întoarce pentru a urmări alaiul
miresei. Atunci se aud acele nelipsite exclamaţii spontane de uluire şi uimire la adresa
femeii îmbrăcate probabil cu cea mai frumoasă rochie pe care o va purta vreodată.
Revenind, profetul tocmai spunea că Israelul să fie asemenea unei mirese fecioare care este
împodobită într-o pânză de sac. Închipuiţi-vă că mergeţi la o cununie la care mireasa
va aparea îmbrăcată în pânză de sac! Nu vă puteţi imagina aşa ceva, nu-i aşa? Cu
toate acestea, a fost imaginea folosită în acest moment de către profetul Ioel pentru a
arăta cum se presupune să fie demonstrată pocăinţa.
După aceea, în a doua parte a versetului 9 şi în versetul 10 el spune, “preoţii, slujitorii
Domnului, jelesc. Câmpia este pustiită, pământul întristat, căci grâul este nimicit, mustul a
secat, untdelemnul nu mai este”. Dacă aveţi idee despre economia Israelului antic, ştiţi că
era o societate agricolă care se baza în principal pe cultivarea grânelor şi vânzarea
produselor, că era o ţară care depindea enorm de rodul viţei, de strugurii şi vinul
provenit de la aceştia. Însă cel mai important pentru economie era industria de uleiuri
de măsline. Aţi auzit de muntele Măslinilor şi de presele folosite pentru extragerea
uleiului de măsline pentru care se găsise de asemenea foarte multe rosturi. Astfel că
ceea ce profetul le spune este că în acel moment întreaga industrie, toată economia
naţională a Israelului era ruinată. Totul secase! “Înmărmuriţi, plugari, văitaţi-vă, vieri,
din pricina grâului şi orzului, căci bucatele de pe câmp sunt pierdute. … Şi s-a dus bucuria de la
copiii oamenilor!” s-a spus în vers.11 şi 12, iar în vers.13 le este repetat îndemnul la
pocăinţă: “Încingeţi-vă, preoţi, şi plângeţi! Bociţi-vă, slujitori ai altarului; veniţi şi
petreceţi noaptea îmbrăcaţi cu saci, slujitori ai Dumnezeului meu! …”
2
Observaţi că există o chemare la pocăinţă adresată şi plugarilor, lucrătorilor ogoarelor.
Există şi o chemare la pocăinţă care se adresează tuturora, în general. Însă cea mai
severă chemare la căinţă din acest moment de suferinţă naţională se adresează
clerului, preoţilor şi slujitorilor templului. Ei sunt aceia care poartă răspunderea vinii
naţionale. Profeţii Israelului spuneau despre preoţi că ei ar fi conştiinţa neamului.
Astfel că sarcina profeţilor care se dovedea cea mai grea era să-i cheme la pocăinţă
pe preoţii din ţară. Fiindcă aceştia deveniseră corupţi şi s-au stricat, adevărata evlavie
le-a fost ascunsă oamenilor. Iar în loc de a-i învăţa pe oameni despre frica de
Dumnezeu şi adevărul despre El, aceşti preoţi stricaţi şi-au abandonat vocaţia lor
fundamentală. În loc de a le sluji oamenilor, ei încercau să placă acestora. În loc de a-i
îndemna, îi linguşeau. În loc de a-i chema la pocăinţă pe oameni atunci când păcătuiau, ca
să nu-i jignească şi să nu fie alungaţi de poporul mâniat, preoţii şi-au dat mâna cu el în
nelegiuire şi l-a amăgit. Se ajunsese la genul de religie “comodă”. Aşa că acum apare
în mijlocul lor acest profet care vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu din gura lui şi care le
spune slujitorilor, “jeliţi şi plângeţi-vă, …bociţi…veniţi şi petreceţi noaptea îmbrăcaţi
cu saci”. După care în vers. 14 le declară: “Vestiţi un post, chemaţi o adunare de
sărbătoare; strângeţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării, în Casa Domnului, Dumnezeului
vostru, şi strigaţi către Domnul.” Toate acestea reprezentând elementele ritului
(ceremonialului) pocăinţei regăsite în tot Vechiul Testament. Dacă mergem mai încolo
în text, citim aceste lucruri în capitolul 2, vers.12 şi prima parte a vers.13: ,,Dar chiar
acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi
bocet!” “Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele…”.
Elementul care este central conceptului profetic al pocăinţei din Vechiul Testament poate fi
exprimat într-un singur cuvânt pe care-l auzim frecvent în jargonul folosit astăzi de creştini.
Punctul focal al chemării profetice la pocăinţă se poate deduce din acest cuvânt:
convertire. Adeseori eu însămi povestesc despre convertirea mea la Creştinism.
Nimeni nu se naşte automat un creştin. Pentru a deveni un creştin trebuie să se
întâmple ceva care să ne schimbe, să ne transforme. Acel ceva este legat de
conceptul biblic de “metanoia” (greacă), o schimbare a gândirii care nu înseamnă doar
însuşirea unui crez, adaptarea la o nouă idee. Este vorba de schimbarea şi
transformarea întregii vieţi a omului. Pentru acest profet pocăinţa nu înseamnă doar
un ritual, sau ceremonial ţinut în biserică. Pentru el pocăinţa este indispensabilă
convertirii esenţiale a sufletului. Înseamnă o schimbare a întregului om şi face referire
la o anume întoarcere.
În viaţa fiecăruia există un punct de cotitură. Aş putea să vă întreb pe voi care a fost
punctul vostru de cotitură în viaţă. Voi însă s-ar putea să vă gândiţi la cunoaşterea
unei anumite persoane care mie mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna. Sau, un punct
de cotitură a fost atunci când mi-am găsit slujba care o am acum. Poate tu îţi spui că
pentru tine a fost un dezastru sau o nenorocire care a venit. Aşa privim noi acele
momente cruciale care ne definesc existenţa. Dar pentru iudeu şi pentru profetul lui
Israel, punctul suprem de cotitură al vieţii cuiva era momentul convertirii. Era o
schimbare care era înţeleasă şi de Vechiul Testament ca fiind un fel de întoarcere. ,,Căutaţi
pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L, câtă vreme este aproape… să se
întoarcă la Domnul…” (Is.55:6,7). Deci însemna nu doar să se întoarcă la Domnul, ci
amintiţi-vă că în Israel Domnul mai era de asemenea şi întemeietorul naţiunii.
Dumnezeu pusese bazele acestui popor şi le-a dat o identitate de popor al Său. El a
făcut un legământ cu ei. Tot El le-a dat anumite precepte de urmat. Iar poporul a făcut
la rândul său un jurământ că-l vor urma pe Dumnezeu şi că-i vor respecta poruncile,
că-l vor iubi din toată inima. Însă poporul s-a depărtat după aceea. Astfel că profeţii au
venit la el şi l-au anunţat: trebuie să vă întoarceţi şi să vă întoarceţi la Domnul.
Acest lucru poate încurca un pic deoarece cu o clipă în urmă am spus că nimeni nu
3
este mântuit din start. Din fire îi suntem vrăjmaşi lui Dumnezeu. Astfel că am putea să
vorbim mai precis despre o întoarcere de la viaţa pe care o trăim acum şi a ne
întoarce la Dumnezeu. Însă imediat la început după creaţie, toată umanitatea era
cuprinsă în capul nostru comun care era Adam şi care a arătat ascultare şi se
bucurase de o legătură desăvârşită cu Dumnezeu. Milton a descris-o în opera sa epică
“Paradisul pierdut”. Într-adevăr, noi am pierdut paradisul când ne-am depărtat de
Dumnezeu şi fiecare şi-a văzut de calea lui. Aşa că acum când îi îndemnăm pe oameni
la convertire, nu greşim dacă le-o spunem sub forma că, “e vremea să ne întoarcem
acasă”. Că s-ar cuveni să ne revenim unde ne găseam la început, în prezenţa lui
Dumnezeu, în părtăşia cu El, redevenind supuşi Lui. Aşadar, chemarea la pocăinţă
suna în gura profetului ca o invitaţie la reîntoarcere, sau la întoarcerea acasă.
Cel mai important punct de cotitură al vieţii mele a fost convertirea mea. Nu cunosc
nici un alt eveniment din viaţa mea care să fi avut un impact atât de radical asupra a
tot ce-a urmat după aceea. Întreaga mea viaţă a fost schimbată şi întoarsă pe dos.
Adevărat, n-am fost făcut perfect. Nu scăpăm de păcat peste noapte! Însă “metanoia”,
această transformare a gândirii laolaltă cu această convertire indică faptul că înaintea
punctului de întoarcere viaţa ta se îndrepta într-o anume direcţie. Acea direcţie,
dragilor, este îndepărtarea de Dumnezeu. Şi cu cât mai mult trăim în împietrirea inimii
şi rămânem mai mult într-o stare neconvertită, ne îndepărtăm şi mai mult de El. Ce se
întâmplă la convertire nu este trecerea instantanee de la păcat la perfecţiune. Este
mai degrabă o schimbare de direcţie a vieţii. Din clipa convertirii noastre, vieţile ni se
îndreaptă într-o direcţie diferită. Înapoi în prezenţa lui Dumnezeu. De ce i se spune
atunci pocăinţă? Fiindcă acest punct de cotitură nu reprezintă doar o îndreptare într-o
anume direcţie, ci şi o întoarcere de la ceva. Acela este elementul pe care-l vom
discuta în următoarea lecţie.
Gânduri de încheiere
Aş vrea acum să-ţi recapitulezi întreaga ta viaţă. Dacă ai timpul şi plăcerea, totodată
locul comod unde să fii singur şi netulburat, să-ţi aşterni pe un carneţel de notiţe o
listă a celor mai cruciale momente din viaţa ta. Care au fost acele momente, care au
fost deciziile, evenimentele care te-au îndepărtat pe tine de la Dumnezeu? Noi avem
expresia “m-am lăsat de Dumnezeu”. Sau, care au fost acele momente din viaţa ta
care reprezintă momente de cotitură în care te-ai schimbat în bine? Mai îngăduie-mi
să-ţi mai cer şi asta: întreabă-te singur, “sunt un om convertit?“ Încotro te îndrepţi? În
ce direcţie te deplasezi? Vă aduceţi aminte cum Alice în Ţara Minunilor a ajuns la o
răspântie de drumuri şi nu ştie încotro s-o apuce. Acolo ea a privit în sus şi ochii i-au
căzut pe Motanul de Cheshire care era cocoţat în copac. În confuzia ei Alice priveşte la
el şi îi spune: “Nu ştiu încotro să merg. Pe care drum s-o apuc?” La care Motanul de
Cheshire îi zâmbeşte şi-i răspunde, “păi, depinde”. “Depinde de ce?” a întrebat Alice. “Încotro
mergi?” a fost ea întrebată şi răspunse, “nu ştiu”. Ce-a spus atunci motanul? “Atunci nu
contează!”. Atunci asta-i întrebarea pe care eu ţi-o pun. Încotro mergi tu? În ce direcţie
ai apucat? Este nevoie de o întoarcere în viaţa ta?

de R.C. Sproul

Doamne, fa-ma ca un copil.

izbaveste-ma de impulsul de a concura cu altii pentru un anumit loc, pentru prestigiu sau pozitie.

As vrea sa fiu simplu si sincer ca un copil.

Izbaveste-ma de manierism si prefacatorie.

Iarta-ma ca m-am gandit la mine insumi.

Ajuta-ma sa ma uit pe mine insumi si sa-mi gasesc adevarata pace privind la tine.

Ma umilesc inaintea Ta ca sa-mi poti raspunde la aceasta rugaciune.

Pune peste mine jugul Tau usor de uitare de sine pentru ca prin el, sa gasesc odihna. Amin

Dumnezeu nu ne da zile in care sa ne plictisim, ca nu avem ce face.

El ne da fiecare zi ca sa ne bucuram de El si de mantuirea ce nea daruit-o.

Deci, nu te lasa biruit de  plictiseala, lauda-L si bucurate de El.

Păcătosul în Biserică

In biserică la noi

Vin români vin şuvoi,

Însa mulţi, cum vin se duc

Mâtuirea n’o apuc.

Pastorul vorbeste clar

E mesajul sfânt, un jar

Corul cânat’n flăcarat

Păcătosu’i tulburat.

Niciodată pe pământ

N’a auzit cuvântul sfânt.

Stă şi ascultă încremenit

Cum să ajungă un mântuit?

Cum, că numai pocăinţa

Împreună cu credinţa

Într-un mod miraculous schimbă pe păcătos.

Că acea tainică lucrare de înviere prin cuvânt

Şi cereasca strămutare o face doar Duhul Sfânt.

Şi când totul sa inoit

Lumina te-a invăluit

Sensul vieţi sa schimbat

Ceru intreg sa bucurat.

Dar deodata sora ‘x’

A miscat parcă înadins

Mâna încet şi-a ridicat faţa  şi-a  examinat

Ochiul omului pierdut

Se contractă brusc , mărunt.

Pe retina dureros la împus ceva odios

Mâna ce sa ridicat, faţa ce s-a examinat

Nu”i priveliste cerească

Dinpotriva e lumească.

 

El se uita mai atent

Zice că ascultă aparent

Dar aici in adunare este un contrast prea mare.

Bietul om e consternate

Din tot ce sa predicat a inteles ca un pocăit

Pentru lume a murit.

Rând pe rând iscoditor

Ochiul lui sfidător se opreste , cântăreste si continu se roteşte,

Vede femei îmbricate

Cu fuste ciudat crăpate.

Stau picior peste picior si se uita sfidător

Ruj si oja, fard, vopsele,

Mâna plina de inele.

Capete descoperite

Feţele sunt demenite.

Şi cu ochii încreionati

Ca un ou de paşti pictaţi.

Manechine de salon

Chiar aici lânga anvon.

Gâtul adânc decoltat

Cu un lant înconjurat

Sau margele si cercei

Totul, tot ca la teii.

Tinere oxygenate,

Batrânele samponate,

Palariile groteşti

Cum să nu te poticneşti ?

 

Nişte măşti din lumea mare

Stau aici nepăsătoare

Spirite rebele seci

Împotrivitoare în veci.

Şi satana mâniat pe pastorul devotat

Care’i clatina domnia

Şi-a ales el strategia.

Câteva le-a pus în cor

Foarte aproape de păstor.

Pe altele înfuriate printer fraţi le-a împrastiat

Monumente de mândrie

Desmăţ şi ipocrizie.

Iar în ultimă instanţă

Prostie si aroganţă.

Păcătosul a plecat profound decepţionat

Si cu sufletul mâhnit deurutat şi poticnit

Cu urechea, a ascultat, cu ochiul a cercetat

Însa maintea sa blocat!

Na gasit corespondenţâ între ce numin esenţâ

Şi aşa zisa aparenţâ

Cât de minuat era  dacă nu se poticnea

Dar mai minunat ar  fi dacă nu sar mai găsi

În locul de slujire pietrele de poticnire

Doamne bunule Parinte te rugăm sa iei aminte

Şi în îndurarea Ta, curată Biserica.

Ce este pocainta

Ati fost vreodata întrebati de cineva, „Daca ati avea posibilitatea de a va retrai viata, ce ati face diferit?” Eu am fost întrebat aceasta întrebare. Sunt, de asemenea sigur ca noi toti am fost întrebati aceasta întrebare într-un anumit moment si eu nu încetez niciodata sa fiu uimit când aud oamenii raspunzând la aceasta întrebare prin a spune, „eu nu as face nimic diferit de la cum mi-am trait viata.” Pur si simplu nu pot sa îmi imaginez aceasta. Eu nu pot sa cred ca cineva ar gândi ca daca ar avea prilejul sa refaca tot ce au facut vreodata nu ar exista nimic sa schimbe. Mie mi se pare ca afirmatia „Voi face totul la fel” ar fi cel mai perfect exemplu de lipsa de cainta, deoarece am afirma ca nu regretam nimic din ceea ce am spus sau am facut vreodata. Iar aceasta este pur si simplu imposibil mai ales când recunoastem ca toti suntem pacatosi si ca toti am facut lucruri care sunt gresite; anume ca l-am ofensat pe Dumnezeu si cu siguranta daca suntem crestini, ne-am dori sa putem sa facem acele lucruri din nou mai degraba decât sa pacatuim împotriva lui Dumnezeu.

 

Ceea ce avem de gând sa facem în zilele urmatoare este sa privim la conceptul biblic de pocainta. Noi întelegem ca aceasta idee de pocainta este centrala, nu numai în Noul Testament dar în toata Scriptura. Ne amintim ca lucrarea Noului Testament începe cu aparitia lui Ioan Botezatorul care vine din pustiu anuntând aparitia împaratiei lui Dumnezeu. Si mesajul sau catre poporul Israel este foarte simplu. El rosteste aceste cuvinte, „Pocaiti-va, pentru ca Împaratia lui Dumnezeu este aproape.” Iar dupa aceea, la putin timp, Isus îsi începe lucrarea publica si când începe sa predice, mesajul Lui este exact acelasi – „Pocaiti-va, caci Împaratia lui Dumnezeu este aproape.” Peste tot în Noul Testament când oamenii asculta pe Hristos sau asculta predicile apostolilor si întreaba, „Ce ar trebui noi sa facem? Care ar trebui sa fie raspunsul nostru în acest moment în istorie?”. Raspunsul este întotdeauna o forma a replicii, „Credeti în Hristos.” Sau „Crede si fii botezat.” Sau „Pocaieste-te si fii botezat.” Întrucât conceptul de pocainta este atât de central în predicarea biblica, este foarte important ca noi sa câstigam puterea de a întelege tot ce este implicat în el.

 

Haideti sa începem prin a privi la însasi termenul „pocainta”. Cuvântul „pocainta” vine la noi dintr-un cuvânt grecesc pe care îl gasim în Noul Testament cuvântul fiind „metanoia”. Acesta este un cuvânt din acelea care au un prefix si o radacina. Prefixul „meta” este unul, cred eu, cu care suntem toti familiarizati deoarece îl auzim si în limba româna. Ne gândim la „metafizica”, de exemplu. Obiectul de studiu al fizicii este studiul acelor elemente din natura care sunt vizibile, care sunt perceptibile, care sunt fizice. Iar metafizica este o încercare de a ajunge dincolo de sfera lumii fizice pâna la sfera transcendentala. Si prefixul „meta” poate sa însemne „cu” sau „alaturi de” sau de asemenea „dupa”. Radacina „noeo” este forma verbala a substantivului pe care noi îl gasim adesea în Biblie – substantivul „nous”. Si care pur si simplu este cuvântul grec pentru „minte”. În forma lui cea mai simpla, termenul „metanoia” are de a face cu mintea în fond si la urma urmei. Am putea sa ne gândim la „gândul ulterior”. Si s-a ajuns ca în limba greaca sa însemne o schimbare semnificativa a mintii cuiva. În cel mai rudimentar sens conceptul de pocainta în Biblie înseamna a schimba mintea cuiva. Dar daca noi privim mai atent, vom vedea ca aceasta nu este doar o chestiune de vreun fel de judecata intelectuala unde noi încercam sa rezolvam o problema si la prima abordare a problemei ajungem la o concluzie dar apoi, dupa ce îi acordam beneficiul unei a doua priviri rapide si o examinam suplimentar noi hotarâm sa ne schimbam concluzia si sa adoptam o ipoteza diferita. Nu aceasta este ideea lui „metanoia”.

 

„Metanoia” are de a face, vorbind în general, cu transformarea mintii cuiva cu privire la comportamentul lui. Si poarta cu el ideea de „a regreta”. Când noi regretam ceva, înseamna ca noi regretam ceea ce noi am facut o anumita actiune si ideea de a regreta, purta cu ea nu numai o evaluare intelectuala ci si un fel de raspuns emotional sau interior. Sentimentele sunt implicate. Sentimentul care este cel mai adesea asociat cu pocainta în Scriptura este sentimentul de remuscare, de regret. Un simtamânt de suparare si mâhnire pentru ca s-a actionat într-un anumit mod pe care noi sa dorim sa-l refacem – pe care noi sa dorim sa-l stergem din dosar daca am putea. El implica o oarecare suparare pentru o forma precedenta de comportament.

 

Ideea de pocainta este adânc înradacinata în Israelul Vechiului Testament. Când savantii examineaza acest concept al pocaintei asa cum a fost el prezentat în Vechiul Testament ei fac uneori distinctie între doua tipuri de pocainta. Primul gen de pocainta pe care îl gasim în Vechiul Testament este numit pocainta „cultica” sau „ritualistica”. Iar cel de-al doilea gen de pocainta este numit pocainta „profetica”. Primul fel este pocainta „cultica” sau „ritualistica”. Ce înseamna aceasta? Cuvântul „cultic” poate fi foarte înselator pentru noi în acest moment. Deoarece în momentul în care folosim termenul „cult” (sau secta) ne gândim la ceva ce este putin descentrat, un fel de grup asemanator grupului „Jonestown” (un oras în Guyana fondat de organizatia Templul Poporului condusa de liderul sectant Jim Jones, unde au avut loc sinucideri în masa) sau David Koresh si acel grup. Iar sectele sunt ceva ce noi consideram a fi, asa cum am afirmat deja, orice altceva dar nu ortodoxe. Ele sunt eterodoxe – grupuri eretice care sunt implicate într-un fel de miscare religioasa eronata.

 

Dar termenul „cultic”, atunci când îl folosim într-un sens tehnic în teologie, nu se refera la secte, dupa cu am mentionat deja, ci se refera la tiparele comportamentale sau la viata religioasa a unei anumite comunitati. Când privim în Vechiul Testament si ne uitam la natiunea lui Israel vorbim despre „cultul” lui Israel sau practicile comunitare ale Israelului exprimate în sarbatorile lor religioase. Asadar nu exista nici o asociere negativa sau peiorativa a cuvântului „cultic” aici. Cu alte cuvinte, ne referim la ceea ce se întâmpla în viata religioasa organizata a lui Israel în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care instituie cultul lui Israel si el defineste prin legea Lui, nu numai cum trebuie oamenii sa se comporte moral, dar El, de asemenea, ofera directiuni specifice pentru cum trebuie sa se comporte religios. Cu alte cuvinte, cum trebuie ei sa se roage, cum sa-si aduca jertfele, cum trebuie îndeplinite slujbele închinarii la templu. Toate acestea fac parte din ritualul sau practicile cultice ale natiunii lui Israel.

 

Când privim la aceasta în Vechiul Testament vedem ca sunt anumite practici esentiale pentru sistemul ritualistic si pentru practicile cultice ale poporului evreu si care erau preocupate în mod specific cu pocainta. Iar scopul pocaintei în aceste observatii si în aceste rituri si ritualuri a fost sa atraga atentia asupra tiparelor care trebuiau urmate atunci când poporul pacatuia împotriva lui Dumnezeu si provoca mânia Lui. Odata ce Dumnezeu a devenit suparat pe natiune, atunci poporul era chemat sa faca anumite lucruri pentru a împaca mânia lui Dumnezeu. Aceasta era ideea din spatele acestor practici rituale – sa satisfaca supararea lui Dumnezeu în asa fel încât mânia Lui sa fie înlaturata, oamenii sa poata fi iertati de pacatele lor si pacea cu Dumnezeu sa poata fi restaurata în comunitate.

 

Unele dintre lucrurile care compuneau aceasta procedura, ritualul penitentei sau al pocaintei în Vechiul Testament includea urmatoarele elemente. În primul rând ar fi o chemare pentru un post general, sau uneori chiar national. Daca oamenii ar fi pacatuit, profetii ar fi venit, de exemplu, si I-ar fi chemat la o adunare solemna. Iar apoi, când era anuntata adunarea (si fiecare era necesar sa vina la adunare – barbati, femei si copii) întreaga natiune era adusa afara înaintea cortului întâlnirii în pustie iar apoi, mai târziu, la templu. Si profetul vorbea si anunta judecata lui Dumnezeu împotriva oamenilor iar apoi chema adunarea la un post general în asa fel încât fiecare trebuia sa nu manânce pentru o perioada bine definita de timp ca un semn national al pocaintei în asa fel încât Dumnezeu sa-si îndeparteze mânia departe de popor.

 

Al doilea element al acestui ritual pe care îl gasim în Vechiul Testament implica anumite articole de îmbracaminte care erau anume pregatite pentru a fi vesmintele de jale. Aceste articole speciale de îmbracaminte au fost prima data asociate în mod specific cu procesul de jelire. Ne amintim ca atunci când copilul lui David s-a îmbolnavit si a fost bolnav de moarte, David si-a rupt hainele; si-a sfâsiat vesmintele. Citim aceasta expresie, „sfâsierea vesmintelor cuiva”. A le sfâsia însemna a le rupe si a le rupe de tot. Si câteodata vom citi aceasta descriere ciudata si bizara a unor oameni din Vechiul Testament loviti de jale ca ei îsi exprima întristarea prin smulgerea hainelor de pe ei. Apoi, pentru a adauga la ruperea vesmintelor, cealalta parte a ritualului care era atunci asociata cu pocainta nu era numai sfâsierea vesmintelor dar si îmbracarea unei pânze de sac si cenusa. Citesti despre acesti oameni care umbla îmbracati cu aceasta tesatura aspra pe trupurile lor care era foarte lipsita de confort. Era un fel de masura punitiva prin care oamenii îsi produceau acest disconfort ca un semn al pocaintei lor. Asadar, ei îsi sfâsiau hainele, îmbracau pânza de sac iar apoi luau cenusa (si ei chiar stateau într-o gramada de cenusa) si împrastiau cenusa pe hainele lor si o împrastiau în jurul fruntii lor si pe capul lor. Tot acest proces, ca un ritual, era un semn de degradare de sine. Poate fi vazut de mai multe ori. Ce spune Iov dupa ce Dumnezeu îi vorbeste din vârtejul de vânt? El spune, „Eu ma detest” („mi-e scârba de mine” – Iov 42:6). Aceasta a fost pocainta lui Iov. Si el a mai spus „Ma pocaiesc în tarâna si cenusa.” Si el îmbraca sacul. Asadar aceasta este în totalitate parte a traditiei lui Israel. Împreuna cu schimbarea hainelor, ceea ce a fost desemnat sa indice în mod simbolic o schimbare a inimii, o schimbare a mintii.

 

Mai apoi, elementul verbal care ar fi asociat cu aceasta ar fi un fel de cântec care era un cântec de jale, în Vechiul Testament, era de fapt „plângerea”. Plângerea era o expresie a durerii si câteodata plângerea era folosita când murea cineva sau avea loc vreo catastrofa atunci oamenii cântau acest cântec de jale. Avem în Biblie o întreaga carte de plângeri scrisa de un om care este cunoscut ca „profetul plângacios”. Numele lui a fost Ieremia. Iar dupa cartea lui Ieremia avem o carte mai scurta numita Cartea Plângerilor. Iar acolo, Ieremia deplânge distrugerea Ierusalimului – rezultatul judecatii lui Dumnezeu asupra natiunii deoarece ei au fost impenitenti. Adevarata penitenta trebuia exprimata printr-o plângere – un cântec de jale si acompaniata de tipete puternice si vaiete.

Observati de asemenea în Noul Testament sunt ocazii în care Îl vedem pe Isus înviind oameni din morti. Într-una din aceste ocazii serviciul funerar este deja început si ei au bocitori profesionisti. Erau oameni care erau platiti sa poarte mai departe aceste rituri si ritualuri în eventualitatea mortii cuiva. Deci chiar daca nu simteau în mod necesar durerea si jalea pierderii personale ei erau actori buni si se vaicareau si plângeau si se comportau emotional, batându-se în piept, îmbracându-se în sac si cenusa pentru a exprima aceasta forma cultica de plângere. Dar acelasi fel de activitate era asociat cu ritualul pocaintei. Când o persoana exprima durere înaintea lui Dumnezeu pentru ca a pacatuit împotriva Lui, se angaja la un post general, îsi schimba hainele si îmbraca sacul si cenusa, îsi exprima plângerea iar odata cu aceasta avea plânsete, gemete si vaicareli.

 

De asemenea putem observa rugaciuni specifice care au devenit parte a sistemului religios al lui Israel. Daca mergem în cartea de imnuri a Vechiului Testament, care este cartea Psalmilor, aici unde avem rugaciuni si poezii aranjate pe muzica si care erau parte a liturghiei (închinarii) comunitatii Israelite. Putem de asemenea sa împartim Psalmii în diferite grupuri. Avem Psalmi de imprecatie (blestem). Avem Psalmi de înaltare. Avem Psalmi ai încoronarii. Exista toate aceste feluri diferite de Psalmi. Exista psalmi laudativi care slavesc bunatatea Legii lui Dumnezeu. Dar una din sectiunile Cartii Psalmilor sau unul din tipurile de Psalmi pe care i-am determinat sunt chemati Psalmi ai penitentei – dintre care cel mai faimos este Psalmul 51, Psalmul pe care David l-a scris dupa ce profetul Natan l-a confruntat cu pacatul lui cu Bat-Seba. Iar David îsi marturiseste pacatul si cere iertare lui Dumnezeu. Acesta nu e singurul Psalm de pocainta. Exista o serie întreaga de astfel de Psalmi ai penitentei si toti cuprind o recunoastere a pacatului împotriva lui Dumnezeu, o hotarâre de a se întoarce de la comportamentul cel rau si o cerere adresata lui Dumnezeu în smerenie ca El sa restaureze persoana la o (noua) stare de har. Toate acestea fac parte din viata religioasa.

Una din ultimele sublinieri ale acestui aspect este ca periodic, anul religios Iudaic, asa cum era, existau anumite zile care erau desemnate, nu numai pentru praznice, sarbatori si comemorari ale trecutului, dar existau si anumite zile care erau puse deoparte pentru a fi zile de penitenta. Zile în care exista o exprimare colectiva, o recunoastere a pacatului si jale pentru acel pacat. Toate aceste lucruri sunt parte al vietii cultice a lui Israel.

 

Al doilea fel de pocainta, despre care vom vorbi pe larg în expunerea noastra urmatoare, este numita „pocainta profetica”. Aici proorocii nu au dispretuit ritualurile pe care Dumnezeu le-a hotarât, si pe care poporul le folosea pentru a-si exprima parerea de rau pentru purtarea lor, ci pocainta profetica era o judecata împotriva Israelului pentru practicile cultice când acestea degenerau într-un simplu externalism unde oamenii doar treceau prin mecanismul pocaintei dar pocaintei lor îi lipsea sinceritatea reala. Nu venea din inima. În perioada marilor profeti în secolele al saptelea si al optulea Înainte de Hristos profetii au accentuat nevoia de autentica jale evlavioasa, care sa vina din inima. Dar vom analiza acest fel de pocainta în sesiunea urmatoare.

 

 

Gânduri de încheiere.

În Vechiul Testament am observat ca au existat anumite practici si ritualuri pe care Dumnezeu le-a instituit pentru natiunea Lui, Israel prin care poporul putea sa exprime, sa verbalizeze si sa demonstreze durerea lor pentru pacat. Permiteti-mi sa va întreb astazi, cum faceti voi aceasta? Cum aratati o inima zdrobita pentru ca L-ati ofensat pe Dumnezeu? Cum demonstram aceasta în viata Bisericii? În sistemul Romano Catolic avem un întreg organism de penitente care este legat între sacramentele bisericii. Iar pentru Protestanti exista foarte putin care sa faca parte acum din ritualul bisericii. Câteodata Duminica dimineata avem o rugaciune pe care o citim care este o marturisire comuna a pacatelor urmata de asigurarea iertarii de catre preot. Dar se pare ca noi am ratacit calea referitor la a avea o metoda prescrisa de a arata pocainta. Si cred ca suferim consecintele acestui lucru, pentru ca, într-un cuvânt, nu stim sa demonstram pocainta evlavioasa. Dar bineînteles lucrul principal este ca o avem si ca vine din inima. Dar este de asemenea de ajutor daca putem gasi cai prin care sa demonstram schimbarea inimii noastre si a mintii noastre înaintea lui Dumnezeu.

Bucura-te de ziaua aceasta, ca si cum ai sti ca e ultima. Ganadul suprem in mintea ta sa fie: „Cum sa-L glorific pe Dumnezeu mai mult prin viata mea”

Facand asa, te vei bucura de viata pe care ti-a dat-o Isus Cristos, si aceasta viata ti-a dat-o din belsug.

Rugăciunea

Am constatat că omul cel nou, care începe să trăiască de la naşterea din nou, dă semne clare de viaţă
din prima zi, dacă nu este împiedicat în dezvoltarea sa: începe să se bucure “în Domnul” şi prinde
orice prilej pentru a se aşeza la picioarele lui Isus ca să asculte cuvintele Sale.
O a doua caracteristică este că întreţine o părtăşie intimă a rugăciunii cu Dumnezeu, Tatăl şi Fiul.
Dorim să clarificăm aceasta printr-un exemplu.
“Iată, el se roagă!” (Fapte 9:11)
Saul trăise cu trei zile în urmă întoarcerea lui la Dumnezeu. Era oare adevărată? Anania, care trebuia
să-şi pună mâinile peste el, se îndoia. Devenise într-adevăr prigonitorul puternic al Adunării un creştin?
Dumnezeu a confirmat acest lucru prin cuvintele: “Iată, el se roagă!”. Era rugăciunea ceva nou în
viaţa lui Saul? Ca fariseu zelos, “făcuse”, cu siguranţă, multe rugăciuni până atunci!
Desigur, dar nu erau acestea rugăciuni ale propriei dreptăţi? Cât de departe merg astfel de rugăciuni,
vedem într-un exemplu evident din Luca 18:9-14. Acel fariseu se comporta ca un păun, care îşi face
coada evantai şi îşi prezintă splendoarea penelor în faţa tuturor. Acel om îşi plăcea în enumerarea
virtuţilor şi faptelor sale făcute în lege. El venise “să se roage”, dar nu stătea ca unul care se roagă
înaintea lui Dumnezeu, ci ca unul care dă o dare de seamă a realizărilor făcute cu propria lui putere.
Dar între Saul cel de până acum şi Saul care se ruga în Damasc era o deosebire uriaşă. Pe drumul
spre această cetate trăise un faliment total. În lumina lui Isus Hristos, a Domnului proslăvit, îi căzuse
perdeaua de pe ochi şi recunoscuse dintr-o dată că întreaga lui viaţă de până atunci fusese rea şi
păcătoasă. El o condamnă acum deplin şi fără nici o restricţie! Motivele şi scopurile vieţii de până
atunci i se păreau aşa de condamnabile, încât trei zile nu a fost în stare să mănânce sau să bea ceva
(versetul 9). Crezând că Îi slujeşte lui Dumnezeu, L-a persecutat pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, prin faptul
că a “suflat ameninţare şi ucidere” împotriva ucenicilor Domnului. Oh, acest lucru nu l-a putut uita
toată viaţa! A vorbit şi a scris mereu despre acestea (vezi Fapte 22:1-10; 26:9-15; 1. Cor. 15:9;
Galateni 1:13; 1:23; Efeseni 3:8; Filipeni 3:6; 1. Timotei 1:13).
Saul cu dreptatea sa proprie, cu încrederea în fire – în puterea morală şi în înţelepciunea proprie – cu
zelul său religios, legalist pentru Dumnezeu, se prăbuşise şi devenise Pavel (“cel mic, neînsemnat”).
Acum trăia o cu totul altă viaţă. Ceea ce a dărâmat, nu a mai zidit niciodata din nou (Galateni 2:18).
Daca până atunci, personalitatea sa proprie, puternică şi energică a fost punctul de plecare al gândirii
şi al acţiunii sale, de atunci încolo, Hristos a fost singurul izvor şi conţinut al întregii sale vieţi. El însuşi
şi-a descris această nouă viaţă astfel: “Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte în mine” (Galateni 2:20).
Care a fost urmarea? De atunci încolo a fost dependent în totul de Domnul şi de harul Său: în mâncare,
băutură şi dormit, la confecţionarea corturilor, precum şi în slujba din Cuvânt către persoane singulare
sau către adunările la care îl chema Domnul. Omul cel nou depinde atât în lucrurile mărunte, cât şi în
cele mari de harul lui Dumnezeu în Isus Hristos.
Cum a avut parte Pavel de acest har? “Iata, el se roagă!” Rugăciunea devenise pentru el tot aşa de
necesară ca respiraţia pentru trup. Rugăciunea este numită şi “respiraţia sufletului”. El a păşit cu

deplină încredere în faţa tronului harului pentru a primi îndurare şi pentru a găsi har la timpul potrivit
(Evrei 4:16) atât pentru el, cât şi pentru Adunare şi întreaga lucrare a Domnului pe pământ.
Merită să urmărim în scrisorile sale multele indicaţii referitoare la relaţia sa neîntrerupta cu
Dumnezeu. Dacă îi îndeamnă pe credincioşi: “stăruiţi în rugăciune” (Romani 12:12); “rugaţi-vă
neîncetat” (1. Tesaloniceni 5:17); “stăruiţi în rugăciune, veghind în ea cu mulţumire” (Coloseni 4:2),
atunci o făcea din proprie practică zilnică. Despre el s-a putut spune mereu: “Iată, el se roagă!”.
Nici unul dintre noi nu are un astfel de trecut ca Pavel. Noi nu am fost zeloşi pentru lege. Noi am venit
din altă poziţie. Dar şi noi am fost cândva „în carne“ şi nu-I plăceam lui Dumnezeu (Romani 8:8,9). Ca
atare, nici noi nu am fost unii care ne rugam cu sinceritate; căci firea, oricât ar fi de evlavioasă, este
arogantă şi mândră, nesupusă şi independentă de Dumnezeu. În „gândirea cărnii“, omul nu strigă
după har şi nu păşeşte în faţa tronului de har cu rugăciuni şi cereri.
Ca oameni fireşti, şi noi a trebuit să ne prăbuşim în faţa lui Dumnezeu, să ne întoarcem la El şi să fim
născuţi din nou din apă şi din Duh. Cât de mulţumitori ar trebui să fim faţă de Dumnezeu, pentru că
acum suntem „în Hristos“, pentru că posedăm în El toate binecuvântările lui Dumnezeu şi tot harul,
toate izvoarele! Dar să ne cercetăm: Ne rugăm şi noi ca Pavel? De câte ori poate spune Domnul
despre noi: „Iată, el se roagă!”?
De ce nu poate spune Domnul despre noi: “Iată, el se roagă!”? Ah, desigur, pentru că ne aflăm sub
influenţa lumească şi îi acordăm spaţiu firii despotice, pofticioase, sigure de sine şi mândre, în loc să
i-L acordăm numai lui Hristos. Duhul şi inima noastră nu sunt într-adevăr zdrobite şi smerite (Psalm
51:17; Isaia 57:15; 66:2).
Deci, dacă suntem leneşi şi superficiali în rugăciune, este un semnal de alarmă referitor la o stare
interioară rea, peste care nu avem voie să trecem cu uşurătate, ci trebuie să ne căim cu sinceritate.
Ce bine că Dumnezeu, în dragostea Sa nemărginită de Tată, Îşi ţine ochii deschişi asupra fiecăruia
dintre noi, care am devenit “fiii Săi” (Evrei 12:4-11)! Dumnezeu ne conduce în înţelepciunea Sa, poate
chiar prin pedepse dureroase, până Îşi va atinge scopul cu noi: “să devenim părtaşi ai sfinţeniei Sale”
în starea noastră practică, pentru ca El să găsească în căile noastre “roada dătătoare de pace a
dreptăţii”. Cu ce plăcere şi zel vom căuta atunci faţa Sa!
Inima Lui doreşte să aibă părtăşie cu noi. Ce bucurie este pentru El să poată spune despre tine şi
despre mine: “Iată, el se roagă!”
*****
Clipele de linişte ale orelor de dimineaţă înaintea Domnului, înainte de a începe zarva zilei, sunt un
nesecat izvor de putere şi binecuvântare, de călăuză sigură pe drumul nostru din ziua întreagă.

Piedici în calea rugăciunii

Piedici în calea rugăciunii

M-am gândit că v-ar putea fi de ajutor, cu binecuvântarea Domnului, câteva cuvinte simple despre
piedicile în calea rugăciunii. Invitațiile și îndemnurile la rugăciune din cuvântul lui Dumnezeu sunt atât
de des repetate încât este întru totul de prisos să încep prin a arăta că nu există niciun fel de piedică
din partea lui Dumnezeu. Dacă prin urmare, ca tânăr credincios, neglijezi să te rogi, trebuie să admiți
că vina îți aparține în totalitate. Ai lăsat ceva să te jefuiască de acest privilegiu.
Una dintre cele mai obișnuite stări de suflet ale acelora care trăiesc zi după zi fără să se roage, sau
fără nimic mai mult decât un cuvânt sau două rostite în grabă, este aceea a lipsei de dorință. Ei nu se
roagă pentru că nu simt că ar avea ceva special pentru care să se roage. Aceasta este o stare gravă a
sufletului. Se aseamănă mult cu biserica decăzută din Laodiceea care a spus „Sunt bogat şi m-am
îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic!”. Iar a nu avea nevoie de nimic înseamnă a avea nimic, în sens
spiritual. Pentru că lipsa de rugăciune înseamnă lipsă de putere, iar aceasta duce la lipsa de Hristos.
Dacă cineva de pe acest pământ ar fi putut crede că nu are nevoie de nimic, acesta ar fi fost Domnul
nostru binecuvântat. Însă ce model de rugăciune ne dăruiește El! El S-a trezit cu mult timp înainte de
răsărit și S-a îndepărtat într-un loc singuratic unde S-a rugat (Marcu 1:35). Nu doar cu acea ocazie S-a
îndepărtat El pentru a se ruga. Adesea „munții reci și adierea nopții au fost martori la rugăciunea Sa
fierbinte”. Iar dacă El s-a rugat astfel, cu cât mai mult trebuie să o facem noi!
De fapt, atunci când simți că nu ai nevoie să te rogi, atunci ai cea mai mare nevoie să te rogi; pentru
că Satan caută să te orbească cu privire la simțul dependenței tale de Dumnezeu. Mărturisește-ți dar
nebunia și roagă-te neîncetat. Privește la Hristos; vezi cum nu ești la înălțimea desăvârșirii, și strigă
către Dumnezeu să îți dea ce îți lipsește.
Unii sunt împiedicați în a se ruga din cauza lipsei de simplitate a minții. Ei se gândesc că este prea
copilăresc să vină la Dumnezeu pentru orice situație neînsemnată. Ei își imaginează că pot să-și
conducă cel puțin unele din problemele lor. Poate că puterea lui Dumnezeu este necesară pentru a
distruge Ierihonul, dar cu siguranță, își imaginează ei, nu au nevoie să-L deranjeze pe Dumnezeu în
privința celor câtorva colibe din Ai. Totuși, ei descoperă că, dacă la Ierihon au avut parte de o victorie
glorioasă, la Ai este o încurcătură totală, la fel ca pretutindeni unde lucrează mândria și încrederea în
sine.
Păzește-te tinere credincios de gânduri de mândrie. Ele sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu: „Fiți
îmbrăcați cu smerenie”. Dorește sprijinul lui Dumnezeu în cele mai mici lucruri iar El nu va refuza
rugăciunea credinței. La bancul de lucru sau la birou, la școală sau în treburile gospodăriei, caută
ajutor de sus în toate greutățile tale, și vei afla ce resurse sunt în Dumnezeu pentru sufletul care se
roagă. Aceasta nu te va încuraja la lenevie, pentru că nu trebuie să presupui că Dumnezeu va face
pentru tine ceea ce tu ești prea leneș ca să încerci. În timp ce trebuie să te rogi ca și cum totul
depinde de Cel Atotputernic, trebuie de asemenea să lucrezi ca și cum totul ar depinde de tine.
Ajungem acum la o piedică mult mai serioasă în calea rugăciunii, și anume indulgența faţă de
gândurile, sentimentele și căile păcătoase. Presupunând că te-ai lăsat să devii foarte nervos sau
irascibil sau supărăcios, te rogi tu într-o astfel de stare a minții? Știi că, dimpotrivă, adesea te retragi
la odihnă fără măcar ca să te apleci pe genunchi. Satan îți șoptește „Cum te poți ruga într-o astfel de
stare ca aceea în care te afli? Doar nu te aștepți ca Dumnezeu să te asculte”. Și în loc să-ți
mărturisești îndată păcatele tale și să primești iertare dreaptă și să fi readus în părtășie fericită, ești  condus mai departe pe căi greșite prin faptul că asculți sugestiile subtile ale vrăjmașului.

Poți să fii sigur că dușmanul tău va urmări întotdeauna să te țină departe de tronul harului. Însă motivele lui pentru ca tu să stai departe trebuie să fie ale tale ca tu să te grăbești într-acolo.

Doar acolo este locul unde găsești putere pentru tine împotriva eului tău, a lumii și a diavolului. „Satan este

neliniștit atunci când vede cel mai slab sfânt pe genunchi” (poezie creștină).
Rușinea este uneori o piedică în calea rugăciunii. Voi ilustra acest lucru printr-o împrejurare, a cărei
veridicitate o pot dovedi. Un tânăr creștin obișnuit să doarmă singur, a avut o ocazie să-și împartă
camera cu un prieten necredincios. Seara a venit testul. Să se aplece pe genunchi, și astfel să-i arate
prietenului său că este creștin? A ezitat și a fost prins în capcană. În acea noapte și încă alte două sau
trei nopți a mers la culcare fără să se roage. Îi era atât de rușine de el însuși încât a încercat apoi să
facă un compromis prin a îngenunchea pe tăcute după ce a stins lumina, sperând că prietenul nu va
descoperi micul lui șiretlic. El s-a înșelat totuși, pentru că acestui Nicodim i s-a spus ziua următoare că
prietenul lui necredincios știa ce făcuse, și îl disprețuia pentru lașitatea lui și pentru lipsa lui de
credincioșie față de Stăpânul lui.
Nu voi mai adăuga nimic la aceasta, amintiți-vă de cuvântul lui Dumnezeu rostit lui Eli „pe cei care Mă
onorează îi voi onora, şi cei care Mă dispreţuiesc vor fi puţin preţuiţi”.

W.J. Hocking

Rugăciune pentru călăuzirea de sus

Rugăciune pentru călăuzirea de sus

Domnul Isus i-a învăţat pe ucenici „că trebuie să se roage neîncetat şi să nu obosească“ (Luca 18:1).
Mulţi credincioşi încep bine, dar nu stăruie în rugăciune (Coloseni 4:2). Rugăciunea creştină este însă
o obişnuinţă normală şi nu o experienţă ocazională. Credinciosul se află într-o luptă spirituală continuă,
iar una din armele cele mai eficiente ale echipamentului său spiritual este obişnuinţa de a se ruga „în
orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere“ (Efeseni 6:18).
Într-adevăr, avem nevoie tot timpul de ajutorul şi călăuzirea lui Dumnezeu. Nu ştim ce se află în faţa
noastră şi nu putem aprecia corect situaţiile în care ne găsim. Din cauza acestei neştiinţe şi slăbiciuni,
avem nevoie să ni se spună exact ce avem de făcut şi pe ce cale trebuie să umblăm conform
gândurilor lui Dumnezeu. În rugăciune păşim înaintea lui Dumnezeu, care este Tatăl nostru
atotputernic şi Prietenul nostru Atotcunoscător, pentru a-I cere înţelepciune şi putere necesare în
luptele noastre de zi cu zi. Pentru astfel de rugăciuni, Dumnezeu are o ureche deschisă, iar dacă
înclinăm să ne îndreptăm spre dreapta sau spre stânga, vom auzi un glas din spatele nostru
spunându-ne: „Aceasta este calea, umblaţi pe ea“ (Isaia 30:21). Astfel, prin rugăciune, vom afla calea
lui Dumnezeu care este întotdeauna calea corectă şi cea mai bună.
Din viaţa lui David putem învăţa unele lecţii folositoare, referitoare la necesitatea călăuzirii divine.
Când s-a refugiat de marele său duşman, dar şi când a şezut pe tronul lui Israel, David a făcut unele
greşeli grave şi a căzut astfel în păcate grele. El a fost vinovat de aceste încurcături, pentru că a
neglijat să-L întrebe pe Domnul şi a făcut planuri după înţelepciunea sa sau a ascultat chiar sfatul
unor sfătuitori răi. El s-a abătut deseori, dar Dumnezeu l-a readus pe calea cea dreaptă. Studiază
viaţa lui David din acest punct de vedere şi îţi va fi de ajutor! În Psalmi, el vorbeşte de multe ori
despre importanţa şi binecuvântarea căilor lui Dumnezeu faţă de căile omului. În Psalmul 25, de
exemplu, spune: „Fă-mi cunoscut căile Tale, Doamne, învaţă-mă cărările Tale! Condu-mă în adevărul
Tău şi învaţă-mă, pentru că Tu eşti Dumnezeul mântuirii mele; pe Tine Te aştept toată ziua“
(versetele 4-5). După această rugăciune pentru călăuzirea pe calea divină, spune: „El îi face pe cei
smeriţi să umble în dreptate şi îi învaţă pe cei smeriţi calea Sa. Toate cărările Domnului sunt îndurare
şi adevăr“ (versetele 9-10). În alt loc, psalmistul spune: „Doamne, învaţă-mă calea Ta şi condu-mă pe
cărarea cea dreaptă, din cauza vrăjmaşilor mei“ (Psalm 27:11). Sunt sigur că şi tu doreşti să fii condus
pe căi pe care le aprobă Dumnezeu şi ţi le trasează.
În legătură cu acest subiect, doresc să citez câteva rânduri dintr-o scrisoare, care vorbesc despre
ascultarea faţă de voia lui Dumnezeu în lucrurile vieţii zilnice.
„Cred că este un principiu important în viaţă să acţionăm conform cerinţelor de moment, dar să ne
străduim să cuprindem cu vederea cele viitoare. Fă cele mai bune planuri pe care le poţi concepe
pentru următoarele zile, dar fii mereu gata să renunţi la ele, dacă apare ceva mai bun. Cu acest „ceva
mai bun“ mă refer, desigur, la ceva care evident este mai mult în concordanţă cu voia lui Dumnezeu,
căreia fiecare credincios încearcă să-i corespundă.
Este foarte important să ne gândim că cel mai mare Comandant face o primă alegere pentru slujba Sa.
El stabileşte fiecărui ostaş sarcina sa specială şi dă dispoziţii necesare pentru fiecare şi pentru toţi în
lucrarea Sa mondială. De aceea exersează pentru a fi un bun ostaş al lui Isus Hristos! Înarmează-te cu
o bună cunoaştere a adevărului care este în El. Fii mereu în stare de pregătire pentru a acţiona; dar
gândeşte-te că momentul exact al înaintării tale şi natura obiectivului pentru acţionare trebuie să
depindă deplin de indicaţiile Comandantului tău. El este Acela, nu tu, care vrea să dispună asupra întregii slujbe creştine.

Rezumarea acestor adevăruri de început nu trebuie să fie pentru activitatea ta o descurajare şi cu
atât mai puţin un mijloc de intimidare. Ele sunt mai degrabă o formă a autodisciplinei, care este o
pregătire necesară pentru dezvoltarea unei ascultări asemenea celei a lui Hristos la fiecare credincios.
Am cunoscut fapte creştine care au fost făcute cu multă dăruire şi jertfire şi care au fost însoţite la
început de un succes, dar în curând s-a schimbat înspre rău şi s-a încheiat cu o catastrofă. Privind în
urmă putem vedea ceea ce era invizibil la început: lipsea ţinta corectă şi călăuzirea Duhului Sfânt,
care caracterizează progresul în campania militară a marelui Conducător al mântuirii noastre.
Având în vedere pericolul unor astfel de eşecuri care îl necinstesc pe Domnul, este neapărat necesar
ca cel care Îi slujeşte Domnului să se ferească să considere voia sa proprie ca fiind voia Învăţătorului
său. Deseori sunt necesare experienţe sufleteşti mari pentru a putea diferenţia între cele două.
Condamn-o pe prima fără milă, dar aşteaptă răbdător pe ultima! Lozinca ta zilnică să fie: „Ascultarea
este mai bună ca jertfele!“
Cât de necesară este rugăciunea cu stăruinţă pentru călăuzirea lui Dumnezeu! Spune împreună cu
psalmistul: „Învaţă-mă să fac voia Ta“ (Psalm 143:10). Pune toate planurile şi gândurile tale sub
rezerva: „Dacă Domnul va vrea“ (Iacov 4:15).

Walter Gschwind